Sergei Edouardovich Bortkiewicz s-a născut în Harkov (Ucraina) pe 28 februarie 1877 şi şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei pe moşia familiei din Artiomowka, în apropiere de Kharkov. Bortkiewicz a studiat muzica alături de Anatol Liadov şi Karl von Arek la Conservatorul Imperial de Muzică din Sankt Petersburg. În 1900, a părăsit Sankt Petersburgul şi a plecat la Leipzig, unde a devenit studentul lui Alfred Reisenauer, la rândul său elev al lui Liszt. În iulie 1902, Bortkiewicz îşi terminase deja studiile la Conservatorul din Leipzig unde, la absolvire, i-a fost acordat Premiul Schumann. Doi ani mai târziu, în 1904, s-a întors în Rusia pentru a se căsători cu Elisabeth Geraklitowa, o prietenă a surorii sale. Apoi, împreună cu soţia sa, revine în Germania şi se stabileşte la Berlin, unde începe să compună  temeinic. Bortkiewicz a continuat să trăiască la Berlin, dar şi-a petrecut verile în Rusia vizitându-şi familia sau călătorind prin Europa, adesea pentru a susţine concerte. Timp de un an a predat la Conservatorul Klindworth-Scharwenka din Berlin, unde îl întâlneşte pe cel care avea să-i rămână prieten tot restul vieţii, pianistul danez Hugo van Dalen (1888 – 1967).

Izbucnirea primului război mondial, în 1914, i-a schimbat viaţa lui Bortkiewicz. Fiind asimilat spaţiului rus, a fost nevoit iniţial să rămână în arest la domiciliu şi mai apoi a fost forţat să părăsească Germania. S-a întors la Kharkov, unde a devenit profesor de muzică, susţinând în acelaşi timp concerte. În toţi aceşti ani petrecuţi în Kharkov, a compus Concertul pentru violoncel opus 20 şi Concertul pentru vioară opus 22. Sfârşitul primului război mondial a marcat începutul Revoluţiei ruse, obligându-l pe compozitor şi pe familia să părăsească moşia de la Artiomowka, care a revenit comuniştilor. În iunie 1919, comuniştii s-au restras în faţa Armatei Albe şi Bortkiewicz a putut să se întoarcă şi să ajute la administrarea moşiei familiei, care fusese complet prădată. Această situaţie a durat însă puţin, pentru că, în timp ce se afla la Yalta într-o călătorie cu soţia sa, căderea Kharkov-ului în faţa Armatei Roşii a adus cu sine imposibilitatea familiei sale de a se mai întoarce la Artiomowka. Bortkiewicz a încercat să părăsească Yalta şi pe 20 noiembrie 1919 reuşeşte să obţină un permis pe vaporul „Konstantin”. Ziua următoare Sergei şi Elisabeth Bortkiewicz ajung în Constantinopol. Bortkiewicz era ruinat: „Aveam 20 de dolari în buzunar şi asta era tot. Cele 1,5 milioane de ruble ruseşti nu mai aveau nici o valoare! Aveam doar două valize de haine, nişte lenjerie şi manuscrisele mele.”   

În Constantinopol, cu ajutorul pianistului curţii Sultanului, Ilen Ilegey, Bortkiewicz a început să susţină concerte şi să predea din nou. A devenit cunoscut în rândul ambasadelor şi a făcut cunoştinţă cu soţia ambsadorului Iugoslaviei, Natalie Chaponitsch. Ea a organizat reuniuni muzicale pentru Bortkiewicz în cadrul ambasadei. În ciuda condiţiilor bune de trai din Constantinopol, Bortkiewicz visa să se reîntoarcă în Europa. Cu ajutorul ambasadorului Chaponitsch, compozitorul şi soţia sa au ajuns la Sofia via Belgrad, unde au trebuit să aştepte o vreme pentru a obţine viza pentru Austria, şi într-un final, pe 22 iulie 1922, au ajuns la Viena.

Între decembrie 1922 şi perioada Paştelui din 1923, Paul Wittgenstein (1887 – 1961) pianist şi frate al celebrului filosof Ludwig Wittgenstein, care şi-a pierdut posibilitatea de a utiliza braţul drept în timpul primului război mondial, l-a abordat pe Sergei Bortkiewicz pentru a compune un concert pentru pian doar pentru mîna stângă. În aceeaşi perioadă, Wittgenstein îi abordează pe Paul Hindemith, Erich Wolfgang Korngold şi Franz Schmidt cu aceeaşi cerere. Mai târziu, şi Richard Strauss, Sergei Prokofiev şi Maurice Ravel printre alţii au fost solicitaţi să compună concerte pe care Paul să le poată susţine în public. Ca parte a înţelegerii, fiecare compozitor trebuia să se asigure că întreaga partitură şi părţile orchestrale aveau să fie deţinute integral de Paul Wittgenstein, care urma să aibă drepturi exclusive de interpretare ale lucrărilor pe toată durata vieţii. Din această cauză, Paul Wittgenstein a refuzat să le permită altor pianişti să interpreteze unele din lucrările scrise la comanda sa. Acest lucru i s-a întâmplat lui Siegfried Rapp (1915-1982), care îşi pierduse braţul drept în timpul celui de-al doilea război mondial. Wittgenstein i-a scris pe 5 iunie 1950: „Nu construieşti o casa pentru ca altcineva să locuiască în ea. Am comandat şi am plătit pentru aceste lucrări, întreaga idee a fost a mea […] Dar acele lucrări asupra cărora încă am drepturi exclusive de interpretare vor rămâne ale mele atâta timp cât voi cânta în public; aşa este corect şi drept. Atunci când voi muri sau nu voi mai susţine concerte, lucrările vor fi făcute disponibile pentru toată lumea, pentru că nu intenţionez să las să se depună praful peste ele în biblioteci, în detrimentul compozitorilor”.

Chiar şi astăzi este aproape imposibil de obţinut lucrări nepublicate comandate de Wittgenstein din arhiva sa.

Acesta este motivul principal pentru care partitura celui de-al doilea concert al lui Bortkiewicz nu a fost niciodată publicată şi a căzut în uitare după moartea lui compozitorului, în 1952, şi a lui Wittgenstein în 1961. Premiera Concertului nr.2 al lui Bortkiewicz a avut loc pe 29 noiembrie 1923 la Viena. Paul Wittgenstein a interpretat la pian, iar Eugen Pabst a fost dirijor.

Cu ajutorul unui compatriot al său, Paul de Conne, Bortkiewicz a obţinut cetăţenia austriacă în 1925. Fiind recunoscător pentru ajutorul pe care i l-a oferit, acesta i-a dedicat al treilea Concert pentru pian opus 32 Per aspera ad astra lui Paul de Conne. Premiera acestui concert a fost programată pentru iunie 1927. Pianista rusă, Maria Neuscheller, a preluat partea solo, iar compozitorul a fost dirijorul orchestrei.

În 1929, Bortkiewicz s-a întors în mult-iubitul Berlin, dar criza economică şi ascensiunea regimului nazist i-a cauzat mari probleme, nu în ultimul rând financiare. De multe ori i-a cerut ajutorul lui Hugo van Dalen, ajutor pe care pianistul i l-a acordat necondiţionat. Pe 21 aprilie 1933, Bortkiewicz i-a scris lui Dalen: „După revoluţia lui Hitler aproape toţi producătorii de operă, mulţi dirijori de orchestră şi alţii au fost înlăturaţi şi, acum, oameni noi au venit în locul lor, cu care trebuie să negociez din nou în ce priveşte opera mea. […] Deşi am o reputaţie bună în Germania, sunt totuşi un străin şi acum cei care nu sunt nemţi adevăraţi sunt priviţi într-un mod nefavorabil şi există încă şi mai puţine oportunităţi pentru orice poziţie.”

În 1933, Bortkiewicz a fost forţat să părăsească din nou Germania. Fiindcă era asimilat spațiului rus, a fost persecutat de nazişti şi şi-a văzut numele şters din toate programele muzicale. S-a întors la Viena unde s-a stabilit pe Blechturmgasse 1 în 1935 şi, cel mai important, a întâlnit-o, pe gazda sa, Maria Cernas, care a avut grijă de el şi de soţia sa cu un profund sentiment de prietenie.

Pentru a câştiga câţiva bani, Bortkiewicz a tradus din rusă în germană scrisorile dintre P.I. Ceaikovski şi Nadeschda von Meck. Aceste scrisori au fost publicte în 1938 sub denumirea Die seltsame Liebe Peter tschaikovsky’s und des Nadjeschda von Meck  (Köler & Amelang, Lepizig, 1938). Van Dalen a adaptat cartea lui Bortkiewicz pentru cititorii danezi şi a publicat-o cu titlul de Random Tschaikovsky’s vierde symphonie (De Residentiebode, 1938). 

Al doilea război mondial a fost, de asemenea, o perioadă grea pentru Bortkiewicz şi soţia sa. Pe 8 decembrie 1945 i-a scris prietenului său, Hans Ankwicz-Kleehoven, povestindu-i cum trăia: „Îţi scriu din baia mea unde ne-am strâns pentru că este mică şi poate fi încălzită cu o lampă de gaz (!) Celelalte camere nu pot fi folosite şi nu pot să-mi ating pianul. Aceasta este acum! Ce ne aşteaptă mai departe? Viaţa devine din ce în ce mai neplăcută, mai lipsită de milă. Predau la Conservator la o temperatură de 4 grade, în curând şi mai puţin! […]”

Al doilea război mondial l-a adus pe Bortkiewicz la marginea disperării şi ruinei. Cea mai mare parte a compoziţiilor sale imprimate, care erau deţinute de editorii săi nemţi (Rahter & Litolff) au fost distruse în bombardamentul oraşelor germane şi, prin urmare, şi-a pierdut întreg venitul adus de vânzarea muzicii sale.

Pentru a celebra a 70-a aniversare a lui Bortkiewicz, Hans Ankwicz-Kleehoven (1883-1962) a înfiinţat Bortkiewicz Gemeinde (Societatea Bortkiewicz) al cărei scop era să încurajeze interpretarea şi diseminarea lucrărilor lui Bortkiewicz.

După retragerea sa din activitate, în 1947, comunitatea din Viena i-a acordat lui Bortkiewicz o pensie onorifică. După 1947, şi în principal datorită anilor de război, soţia lui Bortkiewicz a fost diagnosticată ca maniaco-depresivă, fapt care a constituit un motiv de profundă îngrijorare pentru compozitor. Cu toate acestea, succesul compozitorului a continuat să se manifeste, iar pe 26 februarie 1952 Bortkiewicz Gemeinde împreună cu Orchestra Ravag au sărbătorit cea de-a 75 aniversare a compozitorului cu un concert la Musikverein în Viena. Acesta avea să fie ultimul său mare concert, iar entuziasmul acestui eveniment a fost ilustrat într-o scrisoare din 18 martie 1952 pe care compozitorul i-a scris-o lui Hugo van Dalen: „În sfârşit am avut ocazia să arăt, într-o sală mare, cu o mare orchestră şi solişti, ce pot să fac. Nu doar criticii, dar şi cei care ma cunosc au fost surprinşi şi încântaţi […] Mă simt fericit să mă pot bucura de această recunoaştere la vârsta de 75 de ani, o recunoaştere care vine în cele mai multe cazuri după moartea cuiva care a câştigat-o cu adevărat […]”

Bortkiewicz suferea de ceva vreme de o durere de stomac şi, la sfatul medicului său, a decis să se supună unei operaţii pe 23 octombrie 1952. Nu s-a recuperat şi a murit în Viena în 25 octombrie 1952. Bortkiewicz a fost înmormântat pe 4 noiembrie 1952 la Zentralfriedhof  în Viena. Soţia sa, Elisabeth, a murit opt ani mai târziu, pe 9 martie 1960, în Viena. Mormintele lui Bortkiewicz şi al soţiei sale pot fi găsite încă la Zentralfriedhof în Viena.

Stilul lui Bortkiewicz

Stilul lui Bortkiewicz s-a bazat foarte mult pe Chopin, Liszt, Rachmaninoff, Ceaikovski, perioada de început a lui Skriabin şi folclorul rusesc. Nu a fost influenţat de tendinţele muzicale ale secolului XX. Calitatea individuală impresionantă a compoziţiilor, bogăţia melodică şi măiestria formei caracterizează toate lucrările sale. A scris într-un stil foarte mult „al lui” care poate fi imediat recunoscut ca „tipic Bortkiewicz”. Pe lângă un admirabil lirism, există de asemenea o atmosferă de nostalgie profundă, un dor de bucurii trecute. Efectul emoţional al acestuia, amestecat cu accente melodice puternice, fac muzica sa atractivă şi plină de farmec pentru mulţi ascultători.

Graţie lui Hugo van Dalen, prietenul său apropiat, ne putem bucura astăzi de muzica lui Bortkiewicz şi putem afla despre viaţa sa din numeroasele scrisori pe care le-a trimis pianistului danez. Când Van Dalen a murit, în 1967, familia sa a lăsat moştenire  Gemeentemuseum-ului din Haga manuscrisele mai multor compoziţii, o autobiografie scrisă, Erinnerungen (întunecări), şi un număr de scrisori şi partituri, o colecţie care a fost apoi transferată la Nederlands Muziek Instituut din Haga. Nederlands Muziek Instituut deţine singura copie existentă a manuscrisului sonatei a doua pentru pian opus 60 şi două preludii opus 66.

La 7 decenii după moartea lui Bortkiewicz, muzicieni din toată lumea îi redesoperă muzica, iar muzica lui Bortkiewicz este astăzi interpretată şi în ţara sa natală, Ucraina. Dirijorul ucrainean Mykola Sukach depune deosebite eforturi pentru renaşterea interesului pentru compozitor şi caută toate modalităţile posibile pentru a-i promova muzica. În ultimii ani, pianişti ca Stephen Coombs (Hyperion), Jouni Somero (FinnConcert Records) şi Klaas Trapman (Institutul de Muzică Olandez) au contribuit la reabilitarea muzicii lui Bortkiewicz. În 2008, pianistul Lloyd Buck a obţinut din partea muzeului Bath,  permisiunea de a înregistra un CD cu muzica lui Bortkiewicz la celebrul „Rachmaninov Piano” – pianul Steinway grand pe care Rachmaninov l-a ales şi l-a folosit în spectacolele sale din turneul în Marea Britanie.