
Walter Michael Klepper (1929-2008)
Compozitorul român de etnie germană Walter Michael Klepper sau Walter Mihai Klepper s-a născut la Lugoj, unde a urmat studiile Liceului German, acesta fiind locul în care s-a remarcat inițial pe plan muzical, odată cu prima sa apariție ca dirijor al corului acestei instituții, la vârsta de 14 ani. După desființarea școlilor germane la sfârșitul războiului s-a mutat la școala technică de siderurgie din Reșița, pe care a terminat-o ca strungar.
Însă, însă paralel cu școala tehnică, a urmat cursurile școlii de muzică din Reșița (vioară, pian și teorie muzicală) și a avut apariții în public ca dirijor de orchestră. După o scurtă perioadă de timp în care a fost tehnician și dirijor de cor în Reșița, s-a mutat la București, unde a urmat cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, avându-l ca profesor de compoziție pe Marțian Negrea. Această perioadă îi aduce primele succes în domeniul compoziției, datorită primei sale Simfonii și a unei sonate pentru pian.
După terminarea studiilor, în 1958, ajunge Director Artistic al Orchestrei Simfonice a Cinematografiei din București. Anul 1960 îi aduce calitatea de membru al Uniunii Compozitorilor din România, iar în perioada 1962-1972 își urmează activitatea de compozitor liber profesionist, profesor de pian și șef al unei orchestre de cameră. Revine la Conservatorul din București, deaceastă dată ca profesor de forme muzicale și orchestrație, urmând ca în perioada 1968-1970 să conducă și studioul de muzică al instituției.
În 1970 s-a mutat la Brașov unde predă timp de doi ani la Facultatea de Muzică a Universității din Brașov. Ulterior, pentru scurt timp, ajunge director artistic la Opera de Stat din București, timp în care aceasta era condusă de către scriitorul Mircea Horia Simionescu.
Numele maestrului Walter Michael Klepper este strâns legat de Corul „Ion Vidu” din Lugoj, cu care colaborează din 1977, an în care este distins și cu Premiul Uniunii Compozitorilor din România pentru Simfonia nr.2. La solicitarea dirijorului Remus Taşcău a scris câteva compoziţii corale cum ar fi: suita corală „Din Banat” şi suita corală pe versuri de M. Eminescu „Dorinţa”. De asemenea, în perioada 1991-2002 a organizat trei turnee de concerte ale Corului „Ion Vidu” în Germania, țară în care emigrează în 1983 din cauza conflictelor cu regimul comunist. Aici ajunge să a lucreze ca dirijor de cor în diferite localități din zona Rhein-Main, în paralel continuându-și activitatea de compozitor, îndepsebi de muzică corală.
Cu sufletul încă la orașul său natal, imediat după Revoluţia din 1989, Klepper depune o intensă activitate umanitară pentru ajutorarea Lugojului, organizate împreună cu asociaţia corală „Mozart” din localitatea Trebur (Germania), al cărei dirijor a fost.
În ultimii săi ani a devenit o prezență constantă ca invitat la serie de emisiuni „Tainele muzicii clasice”, difuzate de Radio Reșița, succesul de care s-a bucurat determinându-l să lucreze la un manuscris despre aceste experiențe și care va fi publicat postum.
Afinitatea pentru muzica corală nu l-a împiedicat să compună și în alte genuri, de la simfonii, până la muzică de cameră. Astfel, printre compozițiile sale se numără: Tripticul simfonic „Impresii din Reşita”, cantata de cameră pentru solist şi orchestra „Remember”, „Mic Concert” pentru suflători, pian şi percuţie, sonata pentru pian, sonata duo pentru flaut şi viola, etc.
Toate lucrările sale compuse până în 1983 au fost păstrate în arhiva postului Radio București, Simfonia nr.1 și „Impresii din Reșița” fiind publicate chiar de casa de discuri Electrecord. De asemenea, Bayerischer Rundfunk München i-a înregistrat lucrarea Concertino pentru suflători, pian și baterie, iar Deutsche Harmonia Mundi l-a inclus în Antologia de muzică germană din Est.
Sonatina nr.1 pentru vioară și pian, compusă în 1975, a fost dedicată de către Walter Michael Klepper copiilor săi, Ralf, Ursula și Karin cu cu graficiana Hildegard Klepper-Paar, care mai trăiește într-o căsuță în Pădurea Bavareză. Prima parte a sonatinei este inspirată de stilul lui Prokofiev și ilustrează un joc de copii, glasul tatălui, năzbâtiile copiilor și intervenția mamei, care aduce înapoi ordine în viața lor. Caracterul oniric al părții a doua cu un stil inspirat de doina populară românească este îndelung și complex, variind îndelung și complex între tristețe, speranță și bucurie ascunsă. Partea a treia ilustrează o nuntă în Oaș/Maramureș, fiind strâns legată de amintirile unuia dintre copiii compozitorului, Ralf, care pe atunci avea 10 ani: “Ca excurșioniști venim din depărtare, auzim muzica unei nunți și facem un scurt popas la locul sărbătorii. Sub un copac stau muzicanții și vedem oamenii dansând într-un cerc, bătând ritmurile cu opincile lor. Unii mai încep să fluiere, alții sunt deja „vrăjiți” de palincă. Apoi ne depărtăm iarăși și muzica încetul cu încetul se estompează, până dispare în depărtare, iar totul se dizolvă în vraja amintirii unei zile superbe…”