Musica Prohibita

Libertatea umană versus libertate artistică

Totalitarismele secolului XX și lupta pentru libertate

Opresiunea, violența și cuceririle teritoriale au fost și sunt constante ale acțiunilor politice din cele mai vechi timpuri și până astăzi. După mii de ani de evoluție, omenirea nu a găsit modalitatea de a opri definitiv violența organizată sub forma statală, dar nici opresiunea și violența  statelor totalitare asupra propriilor cetățeni, majoritari și minoritari.

În ultimul secol, fondarea de organizații și alianțe internaționale a dus la condamnarea oricărei forme de cucerire, violență, opresiune, teroare a unui stat împotriva altui stat, dar și a unei structuri statele împotriva cetățenilor săi.

Cum a rezistat omenirea în fața tăvălugului răului, urii, terorii și asasinatului timp de milenii? Luptând cu ajutorul muzicii, dezvoltării artelor, științei, literaturii și culturii în general pentru libertate și dreptate.

Cultura a fost și este opusul dictaturii și a abuzului?

DA!

Pentru că cultura înseamnă libertate – colectivă și individuală, libertatea de a trăi, crea, exprima și organiza.

Libertatea umană nu poate exista fără libertatea artistică.

Poate opresiunea opri libertatea de creație?

În multe cazuri da, oprimând creatorii. În muzică mai puțin pentru că puțini opresori înțeleg limbajul muzicii, și-l pot cenzura. Iar dispariția fizică a creatorului unor bucăți muzicale, simfonii, lieduri și alte creații nu duce la pierderea creației, ci la dăinuirea acesteia.

Holocaustul a fost una dintre cele mai mari orori trăite de omenire și astfel a rămas în memoria colectivă. Politica de teroare și exterminare a populației evreiești din țările europene promovată și realizată de Germania nazistă a dus la uciderea a peste 6 milioane de persoane. Femei și bărbați, adulți și copii au fost sistematic asasinați de către un regim dictatorial condus de unul dintre marii criminali ai istoriei – Adolf Hitler. Puritatea rasială a fost pretextul acestui imens masacru numit Holocaust.

În anul 2025, se împlinesc 80 de ani de la încheierea Holocaustului.

Acum opt decenii, ororile împotriva umanității comise de naziști au fost făcute publice, schimbând pentru totdeauna ideea de ucidere în masă și politicab de exterminare. Dovezile au fost găsite și prezentate când armatele aliate au intrat în lagărele de exterminare, cele sovietice în lagărele de la Majdanek (iulie 1944), Auschwitz (27 ianuarie 1945), Gross-Rosen, Sachsenhausen, Ravensbrück, Stutthoff și Theresienstadt și cele americane în lagărele de la Buchenwald, Dachau, Dora-Mittelbau, Flossenbürg și Mauthausen, Bergen-Belsen și altele.  

O pagină aparte din tragica istorie a evreilor și nu numai a fost scrisă cu prețul vieții a peste 6 milioane de persoane. Ororile întâmplate în lagăre, moartea îngrozitoare a populației evreiești și rome europene prin înfometare, epuizare fizică și gazare, a fost cunoscută de întreaga lume prin intermediul reportajelor radio și a filmelor documentare.

Generalul american Dwight D. Eisenhower, comandantul forțelor Aliate din Europa, a vizitat lagărul Ohrdruf, iar mărturia sa a rămas în istorie.

„Lucrurile pe care le-am văzut depășesc orice închipuire… Am făcut vizita în mod deliberat, pentru a fi în măsură să ofer dovezi directe despre aceste lucruri, dacă vreodată, în viitor, va exista o tendință de a pune aceste acuzații pe seama <propagandei>” îi scria generalului George C. Marshall aflat la Washington.

Orice urmă de morală, de umanitate, de respectare a vieții umane dispăruse în sistemul nazist de lagăre. Asasinarea în masă a populației evreiești a fost făcută prin utilizarea celor mai îngrozitoare mijloace.

Purificarea etnică a fost ani de zile politica oficială a lui Hitler și a regimului său, iar învinșii și aliații s-au supus.  

Până la Holocaust nimeni nu și-a imaginat că oamenii își pot asasina în acest mod semenii. Fundamentele civilizației și ale umanității au fost zguduite la aflarea acestei tragedii colective și mai ales a modalităților în care aceasta a fost posibilă.

Prigoana evreilor din majoritatea țărilor europene. Închiderea în ghetou-uri. Transportul lor sute de kilometrii în vagoane de marfă și pentru animale. Însetarea și înfometarea. Moartea pe drum. Moartea prin epuizare. Internarea în lagăre de muncă și apoi în lagăre de exterminare. Gazarea și incinerarea cadavrelor. … Toate acestea au făcut parte dintr-un sistem organizat. Oameni pentru care umanitatea, simțul moral și orice urmă de decență au dispărut și care au dus la îndeplinire toate aceste planuri de exterminare.

Cum a fost posibil Holocaustul? S-au întrebat armatele care au eliberat lagărele, ziariștii și întreaga omenire de îndată ce s-a aflat de inimaginabilul asasinat colectiv.

Prin propagandă, cenzură, propagarea urii rasiale, a ideilor de rasă aleasă și rase inferioare: evreii și romii. Nepăsarea planetară, nepăsarea vecinilor, a foștilor colegi și prieteni. Rasismul și nepăsarea liderilor aliați ai Germaniei naziste. Lipsa de umanitate – o caracteristică a oricărui război, dusă până la sfidarea ideii de umanitate.  

            Toate aceste orori de neimaginat s-au petrecut în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

            Cum a rezistat omenirea în fața tăvălugului nazist, al unei armate puternice, bine echipate și care cucerea și ucidea?

Cu solidaritate, cu rezistență, amintindu-și de libertatea pierdută și luptând pentru ea.  

Pogromurile din România 1940 – 1941

            Politica de purificare etnică a marcat anii războiului și în România aliată a Germaniei naziste. Legislația discriminatoare a apărut încă din anul 1939, acutizându-se în 1940. Cetățenilor români de origine evreiască li s-au îngrădit treptat drepturile civile, au fost dați afară din administrația centrală și locală.  

            În iunie 1940, după raptul Basarabiei, au avut loc pogromuri la Dorohoi și la București. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a desfășurat și un pogrom împotriva evreilor din Capitală.

Pogromul de la Iași (27-30 iunie 1941) a rămas în istorie ca fiind unul dintre cele mai teribile momente. Acuzați de pactizare cu dușmanul – sovietic, la 29 iunie 1941, evreii din diferite cartiere ale Iașului au fost adunați, jefuiți, bătuți și uciși.

Supraviețuitorii au fost urcați în vagoane de marfă ce formau două „trenuri ale morții”. În primul fiind înghesuiți 5000 de evrei, din care au supraviețuit 1011, iar din cei 2700 din cel de-al doilea tren au supraviețuit doar 700.

Ne amintim de aceste atrocități comise împotriva cetățenilor români de origine evreiască din Iași și le cinstim memoria an de an.

Deportările evreilor din Basarabia și Bucovina în Transnistria

            Evreii din Basarabia și Bucovina au fost deportați în Transnistria din luna septembrie 1941, după ce acest teritoriu a intrat sub administrația românească.

În Transnistria, lagărele au fost organizate în localitățile : Vertujeni, Secureni şi Edineţ, unde au ajuns zeci de mii de evrei, bătrâni, copii, femei din Basarabia și Bucovina, bărbații fiind folosiți la munca obligatorie.

Condițiile de trai din Transnistria au fost inumane, fără locuințe salubre, fără încălzire, hrană și medicamente. Peste 100.000 de persoane au fost ucise sau au murit de foame, frig, boli în Transnistria.

Deportările au fost oprite în 1942.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, populația de origine evreiască din România mai număra de cca. 375.000 de persoane, fiind cea mai numeroasă din Europa ocupată de naziști.

Deportările romilor în Transnistria

            Despre deportările romilor în Transnistria se cunosc încă puține lucruri de către publicul larg. Au apărut lucrări de sinteză, mărturii ale celor care au supraviețuit, piese de teatru, romane, care povestesc abuzurile la care au fost supuși adulții și copii deopotrivă.

Priviți ca o „problemă socială” în primul rând romii nomazii, dar și populația romă în general au ajuns în vizorul regimului Antonescu după intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. Soluția pe care autoritățile perioadei au găsit-o pentru a rezolva această „problemă” a fost deportarea într-o zonă îndepărtată – Transnistria.

            Deportările romilor au început la mijlocul anului 1942, fiind vizați la început doar romii nomazi, care au fost adunați de către Jandarmerie în capitalele de județ și de aici deportați în Transnistria. Situația celor ajunși în Transnistria a fost extrem de grea, mulți au murit pe drum, condițiile de transport fiind inumane. Ajunși în Transnistria nu au avut mijloace de existență, hrană, apă, adăposturi, fiind nevoiți să trăiască în condiții inumane.

Din 25.000 de mii de romi deportați, 11.000 au murit în timpul deportării sau în perioada petrecută în Transnistria. Ceilalți s-au întors în țară  la sfârșitul anului 1944.

Holocaustul evreilor din Nordul Transilvaniei aflată sub ocupația Ungariei hortiste

În august 1940, pe teritoriul Transilvaniei de Nord-Vest, ocupat de trupele maghiare după Arbitrajul de la Viena (când Hitler a hotărât și Ciano și Ribbentrop au transmis României cât teritoriu trebuie să cedeze Ungariei) trăiau 164.052 evrei.

În anii 1940-1944, întreaga populație evreiască a suportat rele tratamente conform legislației rasiale. Au fost închiși în ghetouri, puși la muncă forțată, fortați să poarte steaua galbenă pe haine, bătuți, schingiuiți.

Dar, ororile au început după ocuparea Ungariei de trupele germane.

Primul pas a fost ghetoizarea evreilor din întreaga Ungarie, apoi concentrarea în câteva ghetouri mari, după care a venit deportarea, fără a se ține cont de sex, vârstă sau stare de sănătate.

Armata maghiară a organizat Zona militară operațională a Transilvaniei de Nord.  Ghetourile evreilor din Transilvania de Nord au fost în orașele: Dej, Cluj, Baia Mare, Gherla, Oradea, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Bistrița, Sfântul Gheorghe, Târgu  Mureș, Sighetul Marmației, Reghin. Începând cu 3 mai 1944, populația evreiască fusese adunată în aceste orașe.  

Din ghetouri, populația evreiască a fost încărcată în trenuri și trimisă la Auschwitz și alte lagăre de exterminare. Înainte de îmbarcarea în trenuri, le erau confiscate lucrurile de valoare și documentele de identitate.

Îmbarcați în vagoane de vite, în trenuri cu zeci de vagoane, au călătorit în condiții inumane.  O brutalitate extremă s-a manifestat pe drumul morții.

În lunile mai – iunie 1944, 131.639 de evrei au plecat, cu 45 de trenuri, din Transilvania Nord spre lagărele de exterminare. Peste 90.000 au fost uciși în camerele de gazare

            Artiști și muzicieni evrei din întreaga Europă au murit în lagărele de exterminare.

Astăzi sunt amintiți, iar operele lor cântate.

Comunismul și închisorile politice

Teroarea comunistă din Uniunea Sovietică a precedat Holocaustul și a fost puțin cunoscută de întreaga lume. De aceea comunismul și ideile sale egalitare au atras intelectuali și oameni simpli, care nu au înțeles că „Omul Nou” era cel vechi reeducat prin teroare și propagandă.

România a intrat treptat în sfera sovietică. La întâlnirea de la Moscova, din octombrie 1944,  Stalin și Churchill au discutat soarta țărilor din Europa Centrală și Răsăriteană.

Așa a apărut infamul „Acord de procentaj” prin care România era plasată în proporție de 90 % sub hegemonia sovietică.

Premierul britanic a scris, pe o bucată de hârtie, propunerea ca sferele de influenţă să se împartă procentual, după cum urmează: România: Uniunea Sovietică – 90%, Marea Britanie – 10%.

În toamna anului 1944, Armistițiul semnat la Moscova la 12 septembrie 1944, transforma statul român într-unul ocupat militar de sovietici, controlul sovietic asupra politicii interne și externe a României, plata unor imense datorii și obligația de a întreține Armata Sovietică. Următorii pași au dus la sovietizarea treptată a României: desființarea partidelor politice și arestarea liderilor lor; abdicarea forțată a regelui Mihai I și proclamarea republicii; desființarea instituțiilor fundamentale și apariția unora noi pe model sovietic; epurarea ministerelor, universităților, Academiei Române, administrației centrale și locale de profesioniști și înlocuirea lor cu „oameni ai muncii”. În fapt răsturnarea definitivă a unei lumi, pentru crearea unei lumi noi „sovietizate” sau „comunizate”.

De la 23 august 1944 și până la 9 mai 1945, Armata Română luptase timp de nouă luni alături de Națiunile Unite. La efortul de război au participat: 538.536 militari, din care 169.000 au căzut victime în război (morți, răniți și dispăruți).

Soldații români au străbătut luptând 1700 km, a forțat 12 cursuri de apă, a eliberat 3.831 de localități, provocând pierderi inamicului de 136.528 de combatanți (morți sau prizonieri). Toate aceste eforturi nu au fost recunoscute.

Între 25 iulie și 15 octombrie 1946 s-a desfășurat Conferința de pace de la Paris, cu participarea miniștrilor de externe ai Statelor Unite, Rusiei Sovietice, Marii Britanii și Franței, în care se discută și se elaborează tratatele de pace cu România, Bulgaria, Italia, Ungaria și Finlanda. României nu i-a fost recunoscută co-beligeranța, participarea timp de 9 luni la lupta împotriva Germaniei naziste.

Proiectul tratatului de pace cu România, adoptat la 10 octombrie, prevedea printre  altele anularea dictatului de la Viena și restituirea Transilvaniei de nord, restabilirea graniței cu Bulgaria conform Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, plata către Rusia a  300.000.000 dolari ca despăgubire de război etc. Tot acum era consfințită pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord în favoarea Moscovei (conform situației din 28 iunie 1940).

Următorul pas făcut în comunizarea României a fost fraudarea alegerilor din noiembrie 1946, care a dus la reconfigurarea politică a unui nou regim – cel popular – comunist.  

Apoi, la 10 februarie 1947, membrii delegației române, Gheorghe Tătărăscu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dimitrie Dămăceanu, au semnat la Paris tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate.

Tratatul consfințea pierderea Cadrilaterului, a Basarabiei, a ținutului Herței și a Bucovinei de nord, dar retroceda României Transilvania de nord.

 România urma să plătească Rusiei Sovietice 300.000.000 de dolari despăgubiri de război în următorii 8 ani

Armatele aliate urmau să se retragă în termen de 90 de zile, cu excepția Armatei Roșii (care justifica staționarea în România prin necesitatea menținerii legăturii cu trupele sovietice din Austria).

Încheierea tratatelor de pace de la Paris consfințea intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

În decembrie 1947, la presiunea Moscovei, regele Mihai a fost nevoit să abdice ( 30 decembrie 1947).

 Regatul României devenind Republica Populară Română.

Arestarea și exterminarea în închisori a clasei politice, dar și a celei intelectuale românești a făcut parte din planul sovietic. Transformarea pe model sovietic al unui stat român independent și suveran, într-o republică ocupată, într-un „satelit” sovietic s-a realizat în anii 1945-1948.

Societatea românească a fost transformată forțat prin: naționalizarea, colectivizarea, epurarea administrației, școlilor, a armatei. Libertățile de care cetățenii s-au bucurat în epocile anterioare au dispărut treptat sau au fost disimulate doar de noul regim.

Naționalizarea a însemnat confiscarea proprietăților: case, terenuri, fabrici, magazine, obiecte personale.

Colectivizarea a însemnat renunțarea de bună voie (extrem de rar) sau forțat (prin presiuni, amenințări cu închisoarea, chiar cu moartea) la mica proprietatea țărănească. Mari proprietăți au fost naționalizate anterior.

Epurarea administrației publice, a ministerelor, Universităților, Armatei, Academiei a însemnat înlăturarea tuturor celor care făcuseră parte din vechea administrație, care aveau orientări politice, care reprezentau o voce, o personalitate, care criticau abuzul sovietic și pe cel comunist autohton.

Partidul unic Partidul Comunist Român apoi Partidul Muncitoresc Român – a anihilat libertățile politice și libertatea de asociere; cenzura și închiderea publicațiilor opoziției au anihilat libertatea de exprimare; interdicția de a părăsi teritoriul statului a suprimat libertatea de mișcare.

Închisorile politice au fost organizate pe model sovietic, fiind în fapt locuri de exterminare a vechii clase politice, dar și a intelectualității.  

Poporul român s-a trezit închis în „lagărul comunist”, iar democrația și libertățile individuale erau doar mimate de nou regim.

Sute de mii de cetățeni români au avut de suferit. Zeci de mii au fost închiși și au murit în închisorile comuniste.

Transformarea fundamentală a societății românești în epoca comunistă s-a făcut treptat, pe model sovietic, anihilând fundamentele libertății și transformându-le în pură propagandă.

Regimurile comuniste europene din România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Albania, Republica Democrată Germană (statul german a fost împărțit în două state diferite Republica Democrată Germană – sub dominație sovietică, Republica Federală Germană – sub protectorat american) au făcut milioane mii de victime.

„Cortina de Fier” a căzut treptat în anii 1945-1945.

Termenul a fost folosit public pentru prima dată de premierul britanic, Winston Churchill, într-un discurs ținut la Fulton (Missouri, SUA), la 5 martie 1946.

„De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European”.

Timp de 50 de ani, „Cortina de fier” a despărțit Europa în două : Europa Occidentală – liberă și Europa Răsăriteanu – comunistă și dominată de Uniunea Sovietică.

Milioanele de victime fuseseră făcute în Uniunea Sovietică între anii 1921 și 1945. Iar până la moartea lui Stalin, în 1953, numărul acestora a crescut.

Secolul XX a fost marcat de cele două mari totalitarisme: comunismul și nazismul, de Gulag și de Holocaust.

Istoriile ororilor făcute de cele două regimuri totalitare trebuie cunoscute de publicul tânăr care înțelege cu greu ce înseamnă lipsa libertăților fundamentale de care se bucură în fiecare zi: de exprimare, informare, mișcare, creație, proprietate și inițiativă privată.

Proiectul Musica Prohibita al minunaților artiști Diana Jipa și Ștefan Doniga aduce în fața publicului din întreaga lume creațiile unor artiști contemporani ce povestesc pe note libertatea de a trăi și de a crea. Unii dintre aceștia au fost puși față în față cu abuzul și dictatura, alții cu violența fizică și cu asasinatul.

Toți au rămas în istorie și în istoria muzicii prin creațiile lor, rezultate ale muncii, talentului și libertății. 

Text de dr. Cristina Păiușan